Irina-Rozalina Dvorschi
Despre mine
Nu eu am ales arta. Cred că, la un moment dat în viața mea, arta m-a ales pe mine.
De la o vârstă foarte fragedă, am ajuns să înțeleg că există o diferență profundă între a trăi și a fi conștient că trăiești. Această diferență, deși este adesea confundată cu un privilegiu, poate deveni una dintre cele mai grele poveri pe care un om le va purta vreodată. Conștiința este mai mult decât simpla luciditate — este capacitatea de a percepe ceea ce alții trec cu vederea. Înseamnă să auzi tăcerea dintre cuvinte, să simți fisurile invizibile de sub suprafața existenței și să porți întrebări care s-ar putea să nu-și găsească niciodată răspunsul.
Au existat momente când propria mea minte a devenit o cameră fără ferestre — un loc în care timpul nu mai înainta, iar întunericul nu era absența luminii, ci absența sensului. Am căutat o ieșire în nenumărate direcții, dar fiecare drum m-a condus înapoi la aceeași tăcere. În cele din urmă, am înțeles că nu trebuia să evadez din acea cameră. Trebuia să o transform.
Atunci am început să pictez.
Nu pentru a crea imagini frumoase și nici pentru a imita realitatea, ci pentru că pictura a devenit singurul limbaj capabil să exprime ceea ce cuvintele nu mai puteau purta. Fiecare pânză a devenit o conversație între conștiință și tăcere. Fiecare culoare purta o emoție pe care nu reușisem niciodată să o exprim. Fiecare strat de vopsea devenea o nouă încercare de a înțelege ce înseamnă cu adevărat să exiști.
Pentru mine, o pictură nu este niciodată doar un obiect. Este o urmă — o mărturie că o anumită stare de a fi a existat cândva și, pentru o clipă, a devenit vizibilă. Nu caut să ofer răspunsuri și nici nu doresc să-i spun privitorului ce ar trebui să simtă. Intenția mea este să creez un spațiu în care fiecare persoană să fie confruntată cu propriile întrebări.
Cred că, înainte de orice, suntem conștiință. Iar conștiința este poate cel mai mare paradox al existenței umane: ne oferă libertatea de a înțelege lumea, cerându-ne în același timp să purtăm greutatea acestei înțelegeri. Cu cât privim mai adânc, cu atât găsim mai puține certitudini și misterul devine mai mare. Poate că suferința nu se naște din viața însăși, ci din faptul că o vedem prea limpede.
De aceea, figurile din picturile mele rareori au o identitate distinctă. Nu sunt portrete. Sunt fragmente de conștiință, ecouri ale memoriei, prezențe suspendate între ceea ce a fost cândva și ceea ce nu va putea fi niciodată rostit. Florile, întunericul, spațiile goale, figurile fără chip și contradicțiile culorii nu sunt simboluri fixe; sunt metafore ale peisajelor interioare pe care fiecare om le poartă în tăcere.
Arta m-a învățat că nu orice rană trebuie să se vindece pentru a avea sens. Unele răni devin ferestre prin care învățăm, pentru prima dată, să vedem cu adevărat. Din acest motiv, nu ascund durerea în lucrările mele și nici nu încerc să o înfrumusețez. Îi permit să existe așa cum există în viața însăși — imperfectă, contradictorie, fragilă și profund umană.
Dacă picturile mele pot face pe cineva să se oprească, chiar și pentru o clipă — dacă îl invită să privească înăuntru sau pur și simplu îi amintesc că nu este singur în ceea ce simte — atunci și-au împlinit rostul.
În cele din urmă, nu cred că arta există pentru a decora lumea. Cred că există pentru a ne aminti că, dincolo de tot ceea ce construim în lumea exterioară, cea mai importantă călătorie va fi întotdeauna cea care ne conduce spre interior, prin propria noastră conștiință. Fiecare pictură pe care o creez este, în esență, o hartă a acestei călătorii — o încercare de a transforma întunericul în mărturie și durerea în sens.
Acolo unde cuvintele se sfârșesc, începe pictura. Și tot acolo am început cu adevărat și eu.