Două singurătăți

Există locuri care nu mai există, dar pe care continuăm să le purtăm în noi. Nu ca amintiri, ci ca ruine tăcute. Cândva erau aici voci, mâini întinse fără ezitare, priviri care se recunoșteau una în cealaltă. Acum a rămas doar spațiul pe care l-au lăsat în urmă — o tăcere care ne-a învățat numele mai bine decât ne-am învățat noi unul pe celălalt.

Iubirea rareori dispare dintr-odată. Se stinge în depărtare, se așază în crăpăturile memoriei și devine încet doar absență. Ceea ce rămâne nu este nici tandrețe, nici resentiment, ci dovada fragilă că ceva frumos a existat cândva aici, înainte ca timpul să îl acopere cu praf.

Poate că fiecare sfârșit lasă în urmă două singurătăți — nu pentru că oamenii încetează să iubească, ci pentru că vine un moment în care drumul înapoi nu mai există. Rămân doar două vieți, mergând în direcții diferite, purtând aceeași tăcere în moduri diferite.